Marcela P., 47 ani, Nürenberg
Am avut o copilărie frumoasă. Părinţii mei erau oameni modeşti, iubitori, care au muncit o viaţă întreagă pentru mine şi fraţii mei. Am crescut alături de şase fraţi şi surori. Nu ne-a lipsit niciodată nimic şi mereu i-am apreciat pe părinţii mei pentru asta. Acelaşi lucru mi-am propus să fac şi eu când voi avea familia mea. Numai că lucrurile nu ies mereu aşa cum ne propunem.
Când l-am întâlnit pe soţul meu, situaţia financiară din România nu se înrăutăţise încă. Am făcut un credit şi ne-am luat o casă. La ceva timp a venit pe lume şi fetiţă noastră. Era greu, dar ne descurcam.
În 2008, când a lovit criza, soţul meu şi-a pierdut locul de muncă iar eu am pierdut un sfert din salariu. A fost o lovitură grea. Ăla a fost momentul în care am început să-mi fac griji pentru noi şi pentru viitorul fiicei mele. Tot atunci m-am gândit pentru prima dată serios la un job în străinătate.
Nu era uşor nici acolo, dar cu siguranţă aveam mai multe şanse decât în România. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi după îndelungi cercetări, am plecat în Germania.
Acasă lucrasem ca asistent medical în Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti. Nu mă aşteptam să fac acelaşi lucru în Germania, ştiam cât de greu e pentru un străin, mai ales când nu cunoaşte limba. Am avut noroc şi am găsit un loc liber într-un azil de bătrâni. Eram bucuroasă şi speriată în acelaşi timp. Nu ştiam la ce să mă aştept.
Mi-a fost greu, foarte greu. Singură, departe de casă, fără să cunosc limba. În fiecare seară după muncă mergeam acasă şi plângeam. Am ţinut-o aşa câteva luni.
Într-o zi eram la muncă şi am cerut ajutorul unei colege, străină şi ea. A fost foarte rece cu mine şi mi-a spus că nu e treaba ei să mă ajute şi că dacă nu mă descurc, să plec acasă. Primul instinct a fost să mă supăr şi să plâng, desigur. Abia apoi am realizat că deşi eram mâhnită, avea dreptate. Dacă eu nu mă ajutam, nimeni nu avea s-o facă pentru mine.
Cred că acela a fost momentul în care am realizat cu adevărat unde sunt şi de ce. Plecasem din România cu un scop: să-mi ajut familia şi să îi ofer fetei mele cea mai bună educaţie.
M-am înscris la cursuri de limba germană şi uşor, uşor, nu mai era totul atât de gri. Privind în urmă, îi mulţumesc colegei mele pentru că nu m-a ajutat în ziua aceea. Într-adevăr, ce nu te ucide te face mai puternic.
Am reuşit să îi găsesc şi soţului meu de muncă şi de luna viitoare începem amândoi. Acum merg în concediu acasă. Fata mea a terminat facultatea şi pleacă în Cabo cu prietenul ei. Mă bucur că am putut face asta pentru ea, e un copil cuminte şi muncitor, merită să-i oferim tot ce-i mai bun.
De ce nu m-am dus şi eu? Mi-e dor de România şi de casa mea. Am un fotoliu vechi, primit de la bunica mea cadou de casă nouă. Tot ce-mi doresc acum e să stau liniştită pe fotoliu şi să-mi ţin pisica în braţe.
Alexandra P., 33 ani, München
Germania, pentru mine, este o poveste frumoasă. Am fost crescută în limba germană de o bunică şi o mamă care s-au străduit să-mi ofere cea mai bună educaţie.
Am fost un copil singur la părinţi. De fapt, singur la părinte. Tatăl meu a ales să plece când eu m-am născut, aşa că mama mea m-a crescut singură, cum a ştiut ea mai bine. Mi-a oferit toată iubirea de care era capabilă şi a făcut în aşa fel încât mie să nu-mi lipsească niciodată nimic. A fost şi mamă şi tată.
Încă de mică o vedeam cum se chinuia să ţină câte două, chiar trei locuri de muncă pentru a-mi oferi mie cea mai bună viaţă. Îmi amintesc că serile stăteam mereu împreună, povesteam despre ziua ce trecuse şi făceam planuri pentru viitor.
Visul meu era să o pot ajuta pe mama mea, pentru a nu mai fi nevoită să muncească atât de mult. Îmi spunea mereu că dacă eu sunt fericită, atunci şi ea e fericită.
Înainte să intru la liceu a plecat la muncă în Spania, pentru a mă putea ajuta cu meditaţiile. Aşa am intrat la un liceu renumit cu predare în limba germană. Era greu, dar ştiam că tot efortul depus va da roade într-o zi.
La nouăsprezece ani, după terminarea liceului, am plecat singură în Germania şi am intrat la o facultate cu profil economic. Deşi ştiam limba, mi-a fost greu până m-am acomodat.
Cred că cel mai mult îmi lipsea mama mea şi serile noastre petrecute împreună. Chiar dacă ea plecase de câţiva ani din ţară, nu am realizat de fapt ce greu îmi era până nu am plecat din România.
Am ajuns în Germania, singură printre străini. Am avut mare noroc că ştiam limba şi cred eu că asta m-a ajutat să mă integrez mai uşor.
O mare problemă am avut-o cu temperaturile scăzute. Cred că mi-a luat cel puţin un an să mă obişnuiesc cu frigul şi vremea specifică Germaniei şi să reuşesc să nu mai răcesc la fiecare două, trei săptămâni.
Pentru că limba germană nu era o problemă pentru mine, pe timpul facultăţii mi-a fost uşor să-mi găsesc de muncă pentru a mă putea întreţine.
Nu m-am ferit niciodată de muncă şi am lucrat ca ospătăriţă, traducător şi chiar PR pentru formaţii muzicale la început de drum.
Cea mai mare pasiune a mea era să călătoresc, iar atunci când s-a ivit posibilitatea unui job în domeniu, nici nu am stat pe gânduri.
A fost greu la început, dar am şase ani de când sunt însoţitoare de zbor şi nu regret nicio secundă decizia luată.
Am avut ocazia să văd locuri la care doar visam când eram copil, precum Tibet, India sau America de Sud.
Aşa mi-am descoperit şi pasiunea pentru yoga şi importanţa unui echilibru în viaţă. După doi ani de cursuri şi cercetări, am obţinut certificarea de instructor şi am reuşit să îmi deschid propriul studio.
Ştiu că toate astea i le datorez mamei mele, nu numai pentru că m-a susţinut financiar, deşi asta a fost un mare ajutor. Dar dacă n-aş fi văzut la ea ce înseamnă să fii un om muncitor, dedicat familiei tale, dispus să te sacrifici oricând pentru cei dragi, ştiu sigur că nu aş fi fost omul care sunt astăzi. Sunt o femeie puternică şi am succes datorită ei şi modului în care m-a crescut.
Dorinţa mea mare acum este să reuşesc în ceea ce mi-am propus să fac, să o aduc să locuiască împreună cu mine, să putem sta iar la poveşti, ca în copilărie.
Daniel N., 34 ani, Karlsruhe
Încă de când eram mic, mi-a plăcut enorm istoria. Uite cum o pasiune îţi hotărăşte destinul! Eu mă aflu în Germania pentru că dintotdeauna am vrut să mă fac arheolog, numai că în România nu poţi trăi din această meserie. Nici nu ştiu câţi arheologi are România la ora actuală.
Ideea e că am vrut să-mi păstrez activitatea de zi cu zi cumva în strânsă legătură cu pasiunea, şi am ales astfel domeniul construcţiilor. La fel ca în arheologie întâlnim clădiri, planuri, pietre şi mult praf.
Sunt în Germania de nouă ani, imediat după terminarea facultăţii de Construcţii şi Instalaţii, şi am pornit mai întâi ca şef de punct de lucru (polier) apoi, când am observat care sunt responsabilităţile şi sarcinile de lucru, am zis că mă pricep foarte bine ca şef de echipă în cadrul diferitelor lucrări de pe şantierele de aici.
Acum am în subordine în jur de o sută de oameni, unii de vârsta părinţilor mei, alţii foarte tineri. Împărtăşesc alături de ei atât bucurii cât şi tristeţi, griji, dor de casă, de familii, de cei dragi. Încerc în fiecare zi să le fiu aproape, să-i ajut când se iveşte câte vreo problemă sau când nu se descurcă, unii nu ştiu limba germană.
Una peste alta, îmi place în Germania, câştig destul de bine, am câţiva prieteni buni, şi români şi nemţi, călătoresc oriunde vreau. Este unul dintre motivele pentru care am decis să trăiesc aici: din oraşul meu pot ajunge foarte uşor aproape oriunde în Europa. În fiecare week-end îmi place să fac drumeţii sau să-mi iau bicicleta şi să colind pe cărările munţilor din apropiere, să savurez un croisant franţuzesc alături de o „chocolat chaud” în inima Strasbourg-ului sau să pornesc la drum către Zurich. Este extrem de plăcut să te trezeşti într-o sâmbătă dimineaţă şi să te gândeşti: astăzi unde aş vrea să merg? În Elveţia? Belgia? Franţa?
Iubesc muntele şi senzaţia de descătuşare pe care ţi-o oferă, iubesc muzica, până-n-tracolo încât parcurg sute de kilometri pentru a fi în atmosfera concertelor date de formaţiile mele preferate, iubesc independenţa şi posibilitatea de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă. De aceea sunt suma peisajelor, imaginilor, oamenilor, întâmplărilor, sunetelor şi miresmelor pe care le-am adunat în mine.
De asemenea, iubesc locurile frumoase de oriunde ar fi ele, oraşe montane, cocoţate pe culmi de munţi francezi sau elveţieni, târguri colorate pline ochi cu turişti nerăbdători, cascade edenice izvorâte din stânci ascuţite, părţi de natură care să-ţi minuneze ochii, cred că tot ce-i frumos mă emoţionează. Aş putea vorbi ore în şir despre încântările pe care le-am văzut şi le-am trăit. Ultima oară mi-am încărcat bateriile în ţara gheizerelor şi am ajuns la concluzia că numai dacă plecam din România puteam ajunge să văd şi să trăiesc atâtea.
Încerc să surprind lucrurile bune pe care mi le dă străinătatea, pe lângă bani, şi pot spune că se câştigă bine ca inginer în construcţii. Eu la 26 de ani îmi construisem în România propria casă, aveam o maşină bună şi toate condiţiile unui trăi decent. Mă gândeam să-mi asigur viitorul. Să am unde să mă întorc. Îmi doresc ca peste ani să-mi deschid un bar în stil bavarez, în care să se bea bere bună şi să se asculte muzică adevărată.
Prin urmare, viaţa în altă ţară mi-a adus un venit mai mare, multă libertate, experienţe diverse, şi bune şi rele, din care întotdeauna am învăţat ceva. Pe de altă parte, am avut şi situaţii dezagreabile: faptul că am fost departe de familie şi prietenii apropiaţi. Probabil acest aspect este cel mai acut, restul sunt oarecum mai uşoare, faptul că nu cunoşti bine limba la început, nu ştii regulile, regulamentele, locuieşti pe unde apuci, lucrezi la început mai greu etc. Sunt etape pe care le parcurg toţi cei care trăiesc în altă ţară decât cea natală şi care îi ajută, datorită dificultăţilor, să devină mai puternici, mai temerari, mai ambiţioşi.
Acum sunt un om fericit, împlinit, împăcat cu toate. Am experimentat tot felul de lucruri, am străbătut prin diverse locuri, am întâlnit oameni şi am cunoscut culturi. Din toate acestea, simt că am câştigat. Sunt în prezent, omul mult mai complex decât cel de dinainte de a pleca de acasă.
Ioana S., 50 ani, Berlin
Viaţa mea în Germania a început cu mult timp în urmă, cu aproape douăzeci de ani. Eram o tânăra traducătoare, îndrăgostită iremediabil de limba germană, dornică să conversez şi să-mi exersez cunoştinţele lingvistice cât mai mult.
Uneori eram şi ghid pentru câte un grup de tineri care vizitau ţara noastră şi doreau să ne descopere cultura şi civilizaţia, însoţindu-i prin România şi prezentându-le cele mai frumoase obiective turistice.
De asemenea, în Germania am călătorit destul de des în acea perioadă, vizitând oraşe diverse precum Berlin, Munchen, Stuttgart, Koln.
În tot acest du-te vino dintre ţări, l-am cunoscut pe soţul meu, german get beget, cu doisprezece ani mai în vârstă decât mine. La scurt timp, m-a cerut de nevastă şi mi-a propus să ne stabilim în Berlin, oraşul său natal.
El era inginer, avea o casă drăguţă la periferie şi iubea câinii. Îl iubeam foarte mult dar gândul că ar fi trebuit să trăiesc definitiv în altă ţară mă înspăimântă puţin.
În cele din urmă am acceptat şi astfel m-am trezit cu valizele doldora de lucruri româneşti părăsind viaţa şi ţara cu care eram obişnuită. N-am să uit niciodată ziua plecării din România, singură, într-un pardesiu brodat, pe un aeroport care până atunci îmi fusese drag, cu toată viaţa mea împachetată în două bagaje, făcând cunoştinţă cu necunoscutul.
Totul mi-a plăcut enorm de la început: nouă locuinţă, aşezată într-o oază de verdeaţă, situată la câţiva kilometri de centrul oraşului, noul job la cea mai faimoasă universitate din Berlin, mai întâi pe postul de asistent, apoi, cu trecerea timpului, pe cel de profesor, colegii, vecinii, chiar şi magazinele.
La un an şi jumătate a apărut şi primul nostru copil, o fetiţă Maria, apoi după încă doi ani, băieţelul Andrei. Şi de atunci toată atenţia noastră a mers către ei. Mă împărţeam între facultate şi copii. Iubeam ce făceam, fiind înconjurată de studenţi sârguincioşi şi colegi devotaţi meseriei lor. Desfăşuram diverse activităţi în cadrul universităţii şi eram implicată în multe proiecte.
Copiii mei au crescut, acum Maria e şi ea o tânără studentă la medicină, iar Andrei în an terminal de liceu, urmând să-şi aleagă universitatea către care va merge. Maria frecventează şcoala în alt oraş şi nu pot spune că nu-mi este greu să o ştiu departe, singură şi fără ajutorul meu. Dar, pe de altă parte, ştiu că a crescut şi că e timpul să zboare cu propriile aripi. În curând va urma Andrei şi atunci voi rămâne doar cu studenţii mei.
Cu toate acestea, nu există an fără să revin în România, să-mi vizitez rudele, părinţii şi casa părintească. Mi-am dus copiii încă de mici în România să cunoască meleagurile pe care am crescut şi m-am format, să-şi vadă bunicii şi verii, să-şi formeze o opinie despre patria mamei lor.
Amândoi înţeleg şi vorbesc perfect româneşte. Am păstrat întotdeauna legătura cu ţara în care m-am născut, aşa m-am simţit confortabil, să nu-mi reneg rădăcinile.