Gabi D., 48 ani, Wels
Prima încercare de a pleca din România a fost în timpul comunismului, prin 1987; abia ce împlinisem optsprezece ani şi terminasem liceul. La vârsta aceea mi s-a părut o joacă de copil care face ceva pe ascuns.
Dacă mă întrebi acum, cred că am fost puţin inconştienţi cei care am ales să ne riscăm viaţa. Ce m-a făcut să plec? Îmi amintesc de tatăl meu care a fost toată viaţa şofer. Conducea un camion din acelea marca DAC care se stricau mereu, iar mirosul acela de motorină amestecat cu vaselină parcă încă îl simt. Fiind oarecum aproape de graniţă, în Reşiţa, auzeam adesea poveşti despre cei ce au reuşit să fugă din ţară, poveşti despre o lume parcă închipuită. Mi-am dorit să nu fiu şi eu şofer pentru câţiva bănuţi care nu-ţi ajung până la următoarea leafă şi mi-am promis că o să fac orice să ies din ţară. Nu-l învinuiesc pe tata de nimic; el s-a zbătut să ne ofere o copilărie frumoasă, ceea ce am şi avut, însă după ce am crescut am început să văd mai bine ce se întâmplă în jurul meu.
Am făcut planuri timp de câteva luni împreună cu un bun prieten şi într-o noapte am vrut să trecem Dunărea, numai că am fost prinşi. Am fost duşi în arest şi după multe umilinţe ne-au închis. Noi eram priviţi mai rău decât orice hoţ: noi eram „trădători”. Am stat doi ani acolo, iar după ce am fost eliberaţi am făcut o nouă încercare chiar în anul în care a fost Revoluţia, însă de această dată am reuşit. Am stat o perioadă ascunşi prin diferite locuri întrucât încă eram căutaţi chiar şi peste graniţă. Când mă gândesc acum parcă toate s-au întâmplat într-o altă viaţă, demult tare şi parcă nu sunt chiar aşa bătrân…( râde)
Ajunşi în Austria am sesizat că până şi soarele strălucea altfel. Totul era frumos pentru noi cei care veneam dintr-o lume gri, însă pentru ceilalţi era normalitatea. Nu am avut curaj să le scriu imediat celor de acasă întrucât îmi era frică să nu fiu descoperit. Mi-am găsit destul de uşor de lucru într-o fabrică de ambalaje lângă Sankt Polten şi îmi amintesc că în câteva zile câştigam cât câştiga tata într-o lună în România. Colegii de serviciu nu îmi păreau atât de prietenoşi cum sunt oamenii în România, însă am respectat acest lucru şi acum cred că e mai bine aşa.
După ’90 au venit mai mulţi români în Austria, iar în ’92 mi-am întâlnit viitoarea soţie. Împreună avem o fetiţă în vârstă de 5 ani care este la grădiniţă. Acum locuim în Wels la cinsprezece minute de Linz. Soţia mea lucrează în industria alimentară, iar eu sunt şef de linie într-o fabrică.
În România mergem de câteva ori pe an, însă doar să ne vizităm rudele şi să vedem „moşia” (zâmbeşte). Mi-ar plăcea să ne întoarcem acasă la un moment dat, dar încă nu e momentul. Ne dorim ca fetiţa noastră să termine şcoala aici şi poate atunci noi vom reveni în ţară să încercăm un mic bussines la bătrâneţe. Îmi doresc ca fetiţa noastră să aibă o viaţă mai uşoară şi să nu treacă prin ce am trecut eu. Fiind născută în Austria şi crescând aici nu ştiu dacă o să aleagă să trăiască în România, dar cine ştie?! Acum oamenii se mută dintr-o ţară în alta foarte uşor. Nu mai este cum era acum 25 de ani…
Mihai I., 52 ani, Innsbruck
Întreaga mea viaţă a fost dedicată copiilor. Nici nu am ce povesti în afara lor. Ei au fost şi sunt sensul vieţii, al raţiunii şi al iubirii, centrul universului meu, mă învârt în jurul lor precum un satelit pe orbită.
Din motive ştiute poate numai de ea, femeia cu care m-am căsătorit a ales să plece din viaţa noastră şi să-şi caute în altă parte propria fericire, bineînţeles în străinătate. Nu am avut prea mult timp să-mi ling rănile pentru că zilele erau pline de efervescenţa băieţilor care nu conteneau nicio clipă să mă surprindă prin isprăvi. Ne-a părăsit pe când Claudiu, băiatul cel mic, avea numai 2 ani, atunci când începea cu pași mărunți să-și descopere micul univers.
Bogdan, fiul nostru mai mare, avea pe atunci 5 ani şi jumătate şi a suferit mai mult după mama lui, s-a interiorizat şi a căutat să-şi aline tristeţea în lumea lui.
Nu-mi place să mă plâng, întotdeauna am fost puternic şi prea puţin impresionabil, vreau doar să vă istorisesc cauza lucrurilor.
Destul de repede şi aproape pe negîndite, am decis să plec împreună cu ei în Austria, ţara care m-ar fi ajutat să-i cresc bine şi frumos, în care aş fi putut să le ofer tot ce aveau nevoie pentru o dezvoltare sănătoasă: educaţie bună, un cămin decent, un trăi îndestulat.
Zis şi făcut…În două luni eram toţi trei mutaţi într-un apartament micuţ dar foarte primitor, copiii înscrişi la şcoală şi la grădiniţă, ambele de stat, ceea ce nu implica costuri suplimentare, iar eu mi-am găsit un post de inginer într-un institut din apropierea casei.
Atât de repede se derulau zilele, atât de încărcate şi zbuciumate, încât nici nu ştiu cum au trecut atât de rapid. Totul era nou pentru noi, oamenii, limba, casa, activităţile. Nu prea ne rămânea mult timp pentru gânduri apăsătoare sau lacrimi grele, eram în fiecare clipă preocupaţi de viața noastră de zi cu zi.
Anii au trecut, băieţii au prins aripi puternice şi suflete tari, au învăţat bine şi s-au pregătit pentru viaţă într-o atmosferă caldă, de prietenie şi fericire. Nu pot spune că nu le-a lipsit mama, cu care au reluat legătura la scurt timp după stabilirea nostră, dar legătura care s-a creat între noi trei a fost magică: parcă eram trei camarazi destinaţi să trecem împreună prin multiplele aventuri ale vieţii umane.
Eram legaţi pe viaţă prin nenumărate fire nevăzute izvorâte din cărţile pe care le citeam împreună, de filmele şi spectacolele pe care le urmăream însetaţi, de călătoriile, vacanţele şi sejururile nelipsite an de an.
Austria a fost pentru noi o izbăvire, ne-a primit călduros şi ne-a oferit pe rând darurile ei. Iar noi am fost cuminţi şi ne-am integrat repede şi corect, am respectat legile şi normele ei, am fost nişte cetăţeni buni care am contribuit la bunăstarea ei.
Acum Claudiu a devenit inginer, ca şi mine iubeşte foarte mult ceea ce face, lucrează în apropiere de Graz. Bogdan a terminat medicina, e medic la o clinică în Viena. Fiecare a evoluat bine, s-a maturizat şi a crescut precum a vrut. Dar cel mai bine cred că am fost eu: sunt extrem de mulţumit cu ceea ce am realizat. De unul singur am crescut doi băieţi şi le-am aşezat la temelie cele mai frumoase calităţi: cinste, hărnicie, adevăr, curaj, ambiţie şi mai ales bunătate. E mare lucru, credeţi-mă, să ajungi la vârsta mea şi să fii mulţumit, fericit, împlinit. Simt că misiunea mi-a fost îndeplinită, am făcut tot ce am putut mai bine. Am fost maxim din ce puteam să fiu. Nu cunosc mulţi oameni care pot spune la fel despre ei, dar ştiu o groază care se pot făli cu o casă maiestoasă, o maşină de calibru, cu un trecut amoros măreţ, o carieră fulminantă, o afacere bănoasă, o viaţă de lux….şi care se simt goi în ciuda bogăţiilor acumulate.
Cristian G., 39 ani, Salzburg
Am decis să plecăm din țară pentru un timp scurt, cât să strângem bani pentru a ne lua o mașină. Eram căsătoriți de un an și o mașină era visul nostru de atunci. Locuiam într-un sat de lângă Baia Mare și ne doream ca la finalul săptămânii să vizităm locurile din împrejurimi.
Am ales să plecăm în Austria în vara lui 2005, atunci când soția mea, profesoară de franceză la școala din satul unde locuiam, avea să intre în vacanța de vară. Iar eu? Eram proaspăt inginer cu o diplomă care nu mă ajuta foarte mult. Mă ocupam de calculaoarele unei firme din Baia Mare, le devirusam, instalam diverse programe pe ele, etc…, lucruri mărunte. De ce Austria? Pentru că era aproape de noi, la nici 1000 de km, aveam căteva noțiuni sumare de limbă și eram dispuși să facem orice fel de muncă pentru a ne îndeplini visul, acela de a avea o mașină a noastră.
Într-o zi de vară am plecat cu emoție și mult curaj către Salzburg, pentru că știam un fost coleg de liceu care s-a stabilit acolo, iar sfaturile lui de început aveau să ne fie de folos. Drumul a decurs ușor și am ajuns repede în orașul ce avea să ne cucerească pentru totdeauna. Eu am început să lucrez la o cofetărie în oraș, iar soția mea cameristă la un hotel. Încă imi aduc aminte aerul curat ce venea din munți si liniștea străzii unde era cofetăria la care mergeam în fiecare dimineață la ora 05.00 pentru a pregăti cremele și aluaturile, ce aveau să fie aranjate frumos în vitrină spre deliciul turiștilor veniți din toată lumea.
Cum s-ar zice….am avut un început “dulce de tot” ( râde). Nici nu știm când au trecut cele trei luni, rezervate pentru a strânge 3000 de euro cât ar fi costat o mașină la mâna a doua. Munceam 7 zile pe săptămană, la fel și soția mea, motiv pentru care în primele două luni nu am ieșit deloc din oraș, iar oricum obiectivul nostru pe termen scurt era să strângem banii necesari pentru mașină, asta ne motiva la maxim.
Era deja sfârșitul lui august și ne plănuiam “retragerea acasă”, banii erau deja strânși și ne-am gândit să cumpărăm o mașină de aici și să mergem cu ea acasă, să arătăm familiei “trofeul”. Așa am și facut, ne-am luat o mașină mică și am plecat acasă. Șeful meu austriac de la cofetărie mi-a facut propunerea să mai rămân, pentru ca vine sezonul rece, când se umple orașul de turiști și are nevoie de mine, dare eu eram hotărât să revin acasă, așa era planul, asa le-am promis părinților noștri.
Și am plecat….Imi aduc aminte că atunci când am intrat în țară pe la Nădlac parcă deodată totul s-a întunecat, nici o lumină aprinsă, deja ne era greu să conducem, drumul plin de mâzgă, iar mașina noastră argintie, care era curată până în acel moment, în câteva minute s-a făcut maro…..Eram negri de supărare, am mers aproape muți până acasă, am ajuns noaptea târziu. De dimineață am fost asaltați de părinți, frați, surori și veri să le povestim cum a fost. Încă eram cu aerul curat din Autria în plămâni și le-am povestit cu drag multe amănunte….”i-am îndulcit și pe ei”.
Am reintrat în ritmul nostru cunoscut, soția mea s-a reîntors la școală, era deja 15 septembrie, iar eu am revenit la firma din Baia Mare. La scurt timp am fost anunțat că job-ul meu avea să fie redus la un part-time, ceea ce însemna și o reducere semnificativă de salariu și așa infim, iar să trăim din banii soției de profesoară debutantă, de 600 de lei pe lună, era imposibil. Doar asigurarea mașinii era un sfert din acești bani.
Până la Craciun aveam să decidem ca eu să mă reîntorc în Salzburg, iar soția mea să revină și ea din vară. Așa am și făcut... Au trecut de atunci 11 ani, avem doi copii născuți în Salzburg, o casă luată în credit din 2007, înainte de criza financiară, mergem o dată pe an acasă la Baia Mare și poate ne vor reîntoarce definitiv în țară la pensie, dar până atunci mai este... cine știe ce va fi atunci...
Ana I., 27 ani, Viena
Am plecat din România încă de mică, de la vârsta de 11 ani, împreună cu mama şi cu sora mea. A fost ca o aventură în trei, nu am privit-o ca pe o înstrăinare sau despărţire de ţară. Mama ne-a crescut într-un spirit mai temerar şi ne-a învăţat de mici să ne bucurăm de provocări, nu să fugim de ele.
Prin urmare, iată-ne singure, în Austria, o ţară superbă, atât din vedere peisagistic cât şi cultural. Oamenii, la început, îţi pot părea distanţi şi reci, dar o dată trecută perioada de cunoaştere, devin prietenoşi şi calzi.
Noi avem prieteni austrieci, ieşim împreună şi petrecem timp cu ei, mergem la film, la cumpărături sau la picnic. Acum avem o viaţă lejeră, cred eu, destul de diferită de cea din România. Dacă am fi rămas, mama ar fi avut permanent grija fiecărei zile, grija temelor, a facturilor, a hainelor şi a mâncării şi tot felul de alte griji, mai mult sau mai puţin apăsătoare. Aici nu există aşa ceva, suntem foarte bine din toate aceste puncte de vedere.
Eu am terminat facultatea de arhitectură, iar sora mea e în ultimul an la drept. Curând ne vom începe carierele şi ne vom strădui să devenim din ce în ce mai bune în domeniul nostru.
Nu v-am spus? Mama a crescut două învingătoare.
Tata a fost prezent doar câteodată în tabloul familiei noastre. După ce părinţii au divorţat, el a ales de asemenea calea străinătăţii, şi de 15 ani este plecat în Germania. Lucrează în construcţii şi câştigă destul de bine, încât ne poate trimite şi nouă mai mereu bani.
Pentru că am plecat din ţară de copil, nu mi-a fost greu să mă adaptez aici, am învăţat pas cu pas întâi limba, apoi mersul lucrurilor. Totul a venit natural, nu a fost nimic forţat sau covărşitor. Poate a fost ceva mai greu pentru mama, dar nu cred, aşa cum o cunosc eu, a transformat greutăţile întâlnite în tot felul de provocări.
Niciodată nu am avut niciun fel de lipsă, de bani, de cărţi, de vacanţe, de mâncare, poate doar de timp petrecut cu mama. Lucra foarte mult, era medic la spitalul central din oraş şi mai tot timpul avea operaţii şi gărzi.
Ea ne-a insuflat puterea, credinţa, curajul şi mai ales independenţa. Spunea că doar aceste caracteristici duc către o viaţă liberă şi trăită după bunul plac al fiecăruia. Nu credea în nicio formă de constrângere, subjugare sau dependenţă, ştia, şi ne învaţa şi pe noi, că pentru a deveni oameni viguroşi şi împliniţi trebuie să îţi dezvolţi aceste calităţi.
Nu accepta să ne scuzăm sau să fim sensibile, nu ne încuraja smiorcăielile şi ne împingea întotdeauna în miezul problemei. Nu ne-a menajat niciodată şi ne-a spus să înfruntăm cu curaj situaţiile neplăcute.
Nu ne încheia la şireturi atunci când se dezlegau, nu ne aducea la pat nici sendvişuri nici sucuri, nu strângea după noi şi nu făcea curat în camerele noastre. Era o mamă atipică, total diferită de celelalte mame topite după plozii lor, care îi răsfăţau la fiecare pas. Iubirea ei se manifesta în alte maniere, nu prin încurajarea mofturilor şi a răzgâielilor.
Am fost norocoase, eu şi sora mea, să o avem pe mama tot timpul în spatele nostru pentru a ne încurja, sprijini sau dojeni după caz. Acum cred că e şi ea fericită pe de-a întregul, o dată pentru noi, pentru că am crescut şi am ajuns oameni mari, apoi pentru că a întâlnit şi ea o persoană bună şi tandră care să o iubească şi să o înţeleagă aşa cum este, cu toate plusurile şi minusurile ei.
Prietenul mamei este şi el medic la acelaşi spital unde lucrează şi ea, formează o echipă grozavă, se consultă reciproc în cazurile mai grave, se completează foarte bine şi se iubesc mult.
Mă bucur pentru ea, pentru familia noastră, că am parcurs acest drum uneori dificil, alteori senin, dar mereu împreună.
Cred că orice obstacol îţi rezervă viaţa, îl poţi trece destul de uşor dacă există acest ”împreună”. Noi am trăit, am iubit şi am depăşit totul împreună.
B-dul Unirii, nr 72, Bloc J3, Scara C, Etaj 8, Bucureşti, România
office@lufkinfoundation.com
031 828 22 59
031 828 22 58